Tango - trecut si prezent

Tangoul argentinian este un dans social ce atrage, pe zi ce trece, tot mai mulți fani. A apărut în preajma schimbării de secol (1890 - 1900) în cele două mari orașe portuare din jurul estuarului Rio de la Plata - Buenos Aires și Montevideo.

Istoria apariției și evoluției tangoului este destul de incertă, fiind presărată, la tot pasul, cu legende și idei personale. O prezentare frumoasă a istoriei tangoului este făcuta de Osvaldo Natucci, în clipul pe care îl găsiți pe această pagină.

Tangoul a trecut, între anii '30 și '50 printr-o perioadă extraordinară de înflorire, denumită și "Epoca de aur a tangoului", atât în muzică, unde genul a atins apogeul, cât și în dans, unde răspândirea tangoului ca dans social a crescut semnificativ. În această perioadă s-au ridicat orchestre de o calitate impresionantă și cu o activitate prodigioasă. S-au compus, cântat și înregistrat câteva mii de piese, din care aproximativ 1000 sunt considerate și astăzi, de către dansatori, ca fiind muzica esențială a acestui dans.
De asemenea, în perioada '40 - '50, o mulțime de localuri de dans au inceput să găzduiască "Milongas", serate de dans cu muzică de tango.

Tangoul a suferit un regres puternic după anii '50, cauzat, în mare parte, de frământările politice și sociale din Argentina, de dictatură si de războiul civil. De asemenea, apariția Rock and Roll - ului a fost o lovitură serioasă dată tangoului, mulți tineri preferând să adopte acest dans, ajuns rapid la modă.

In anii '90, tangoul se revigorează, devenind din nou important în viața socială a Buenos Aires-ului și ajungând, prin spectacole și prin contribuția marilor dansatori, să fie răspândit în întreaga lume. De asemenea, apare "Tango Nuevo", o metodă de studiu și învățare a tangoului pusă la punct și promovată de Gustavo Naveira, Fabian Salas, Pablo Veron și Mariano Chicho Frumboli, metodă care ușurează semnificativ procesul de învățare.

În România, după război, tangoul argentinian nu a mai fost dansat, lăsând locul doar formei europene, mult diluată și standardizată. El a reapărut în 2004, în București, printr-un grup de pasionați, îndrumați de Alina și Cătălin Dumitrescu (clubul El Tango) și s-a răspândit cu rapiditate în toată țara, astăzi comunitatea românească numărând în jur de 1000 de dansatori.

Ca dans, tangoul este greu de descris în cuvinte. Este unic în multe privințe, de la folosirea imbrățișării si a conexiunii și până la ideea de propunere și invitație în loc de "condusul" clasic. De asemenea, coregrafia este spontană, dansul fiind 100% improvizat.

Baza dansului este mersul obișnuit, cu partenerii în îmbrățișare, alimentat din belsug cu energie și condimentat cu o mulțime de variațiuni. Forma artistică este dată de controlul și eleganța acestui mers și de atitudinea și intenția dansatorilor, în acord cu sentimentul muzicii pe care dansează.

Dansatorul de tango se întoarce frecvent la redescoperirea propriei persoane, atât fizic cât și spiritual, îsi descoperă și își rezolvă mereu probleme, găsind continuu noi valențe personale, învață să comunice la un nivel profund cu partenerii de dans, cu ceilalți dansatori, dar și cu sine însuși. Toate aceste lucruri fac din tango un dans complex, a cărui învățare necesită ani de zile, dar și un dans care creează rapid dependență, majoritatea celor care trec de primul an de studiu ajungând să-l considere o parte importantă din viața lor.

Dacă n-ai dansat până acum, te așteptăm să încerci! Ține cont, însă, că dacă "te infectezi", nu există incă "tratament", pe care, de altfel, nici nu credem că îl vei cauta...

Osvaldo Natucci - Originea tangoului:


Gustavo Naveira, parintele tangoului "nuevo":


O milonga in Buenos Aires, in anii '90: